Mi-e dor de oameni

      ...Viata are nenumarate povesti adevarate in care ne putem regasi multi dintre noi...am cazut pe ganduri, ma uit afara la ninsoare si imi aduc aminte de viata mea...acum multi ani pe vremea asta poate eram in tren spre Piatra-Neamt, intr-un vagon rece doar eu si fata cu care credeam atunci ca voi scrie o poveste fara sfarsit...

Trebuie sa recunosc ca uneori am nostalgia iernilor de altadata...a sarbatorilor pe care le simteam altfel, eram parca mai aproape de o lume pe care astazi nu o mai regasesc...poate ca e normal pentru ca atunci cand esti copil simti totul cu sufletul iar farmecul se pierde pe masura ce anii trec, insa altadata chiar si copilaria avea o simplitate fermecatoare; primavara alergam prin livezi, vara aveam pistoalele cu apa ca sa ne racorim, toamna ne ascundeam in frunze si cladeam adevarate lumi pe care doar noi le intelegeam iar iarna...iarna era cireasa de pe tort.

Imi este dor de zapezile blande si pufoase de altadata, de oamenii de zapada cu ochi din taciuni, de serile in care stateam la geam privind fulgii de nea iar in casa era cald si mirosea a prajituri, mi-e dor si de trosnetul lemnului din soba bunicii...

        Acum ma uit in jur in lumea mea si parca mult prea multe lucruri au disparut, astazi copiilor parca li s-a furat copilaria...Traim anost, traim steril, traim fara suflet, ne-am topit intr-o mare de griji iar timpul nu ne mai rasfata, nu ne mai daruieste acele clipe minunate pe care sa le purtam in suflet...traim un timp al deznadejdii si al uitarii, de aceea, fara a fi un nostalgic al vechiului regim imi e dor de lucrurile parca mai pline de suflet si de simplitatea lor de alta data. Prea multa inselatorie la vedere, pe fata, prea mare dorinta de a reusii cu orice pret am pierdut codul moral al oamenilor simpli, am pierdut copilaria, sarbatorile, ne-am pierdut sufletul...

         Astazi a inceput o alta iarna si ma intreb cate vor urma, privesc in jur si vad o odaie mult prea alba departe de casa mea de suflet, undeva intr-un colt un ursulet de plus cu nas de cauciuc si inima de vata ma priveste nedumerit iar eu stau, coala alba de hartie aproape s-a terminat, cuvintele aluneca haihui descriind sentimente contradictorii intr-o lume in care sufletul a plecat demult la culcare...mi-e dor...mi-e dor de oameni...

In care Romanie traim?...

          In care Romanie traim?...hmm...am scris titlul...am privit toate evenimentele care s-au derulat in aceste zile si nu stiu cum sa continui nici nu mai stiu in care Romanie traim...pana nu demult stiam ca exista o singura Romanie, acum, am aflat cu ajutorul oamenilor politici ca exista doua...eu din care Romanie fac parte?...din cea inconstienta din afara granitei care schimba istoria tarii sau din Romania pe care o port in suflet si in care traiesc prietenii, familia si amintirile copilariei la care as vrea sa ma intorc oricand?...raspundeti voi oameni politici ai acestei tari pe care ati ingenuncheat-o si ati furat-o fara nici un pic de rusine...

         Stimati oameni politici si reprezentanti ai acestei tari cladita pe democratie, acest mesaj ar trebui sa va faca sa reflectati pentru cateva secunde la tragica situatie a poporului vostru, la sanatate, la pensii, la siguranta, la taxe, la salarii, la serviciile publice, la salariile voastre, la beneficiile voastre, la masinile voastre negre, la certurile voastre ridicole...GATA...AJUNGE...GATA...terminati si nu va mai ganditi doar la buzunarul vostru si pentru cateva secunde incercati sa coborati din innalturi si incercati sa priviti in jur, aruncati o privire la pagubele pe care le-ati facut in acesti ani uneia dintre cele mai frumoase tari, incercati sa va ganditi la persoanele in varsta constranse sa traiasca cu niste pensii de mizerie, ganditi-va la tinerii care nu reusesc sa isi imagineze un viitor si la salariile de rusine cu care cea mai mare parte a tarii trebuie sa traiasca in fiecare zi...GATA...AJUNGE...
          Romania merita mai mult, romanii merita mai mult pentru ca noi am crezut mereu in tara asta si am fost chiar mandri ca suntem romani...mesajul asta nu este al meu ci al tuturor celor care cred ca se poate face mai mult si ca in acest secol oamenii nu mai trebuie sa traiasca in mizerie si in saracie ca se mai poate schimba ceva pana nu este prea tarziu...GATA...AJUNGE...

Poveste de craciun

Era o seara friguroasa de iarna, vantul batea cu putere suierand pe la geamuri cantece numai de el stiute. In padurea de la marginea satului copacii se leganau si trosneau sub greutatea omatului, era liniste, doar intr-un colt de padure in mijlocul unui palc semet de brazi un bradulet tremura zgribulit scuturandu-si hainele de zapada...-Ce frig...brrr...ce seara, spuse el, nu stiu sa fi trait asa un frig vreodata. Hei vantule ce sufli asa de parca ar fi sfarsitul lumii?...
-Nu am timp de vorba braduletule, se apropie craciunul si trebuie sa adun norii cu ninsoare.
-Da, multumesc nespus pentru nimic spuse suparat bradutul, se apropie craciunul si poate anul asta mosul imi asculta dorinta si imi gaseste si mie un loc cu caldura ca m-am saturat sa stau aici la marginea padurii si sa inghet de frig...as putea fi un brad de craciun sa ma imbrac cu globuri colorate si sa ascult cantecele copiilor, langa focul din soba...Bradutul isi stranse ramurelele sa se mai incalzeasca putin si adormi cu gandul la craciun si la stelute colorate...
Noaptea trecu alene peste satul nostru si dimineata ca printr-o minune vantul se opri si doar omatul mai scartaia sub talpile bocancilor amintind de o noapte geroasa. Braduletul se trezi si spuse:
-Ei e deja mai bine, insa tot sunt inghetat si haina asta verde a devenit deja plictisitoare.
-Ei micutule, esti tare nemultumit de viata ta, spuse un brad batran din apropiere.
-Ce-ti pasa tie, esti cel mai inalt brad din padure, esti mai aproape de soare si te bucuri din plin de razele lui pe cand eu stau aici si inghet, m-am saturat de frigul asta...
-Rabdare micutule si eu am fost mic odata, acum am crescut, rolul nostru e sa ne ridicam la soare si sa pazim pamantul, sa oferim adapost, sa ajutam oamenii sa se bucure de culoare si de umbra...fara noi pamantul nu ar mai fi acelasi.
-Hmm, poate, insa eu sunt mic, urat si m-am saturat sa ma legan in bataie vantului ca un fir de iarba...as vrea...si asa trecu dimineata iar micul bradut se plangea intr-una de viata lui ca intr-o poveste fara sfarsit. La maiginea satului, intr-o casuta caramizie era insa cald, focul trosnea in vatra iar bunicul vesel privea pe geam imbracandu-si pufoaica calduroasa din blana de miel.
-Unde pleci bunicule, intreba Mariuca desi stia prea bine ce insemna veselia batranului
-Ei unde, maine e craciunul si ca in fiecare an trebuie sa merg sa caut un brad.-Merg si eu bunicule, acum sunt mare si vreau si eu sa aleg un brad de craciun, imi iau ciorapii de lana si manusile si sunt gata imediat, zise fetita alergand intr-un suflet de teama ca bunicul sa nu se razgandeasca...zis si facut, batranul scoase sania din curte si pornira la drum spre padurea de unde in fiecare an aducea bradul de craciun.
-Ce iarna spuse bunicul, diii Pintenas, hai ca acusi se lasa seara si sania aluneca domol pe zapada indesata iar zurgalaii rasunau vesel vestind sarbatoarea de craciun, era ca intr-o poveste de iarna si tare mult se mai bucura Mariuca de plimbare invelita bine cu patura de lana si buzunarele pline de biscuiti cu nuca gustosi si pufosi de care facea bunica ori de cate ori avea ocazia.
Ajunsera in padure si bunicul scoase bardita privind in jur...asta e prea mare, asta e prea mic, asta e prea stramb...Un murmur parca se auzea in padure si Mariuca auzi un glas soptit:
-Aici, sunt aici...de mult nu se mai mira de nimic ptr ca stia deja ca in zilele minunate cand totul pare parca de poveste cartile creioanele si toate celelalte pot prinde parca viata, asculta insa...nimic...poate i s-a parut si in cele din urma se hotara sa aleaga un bradut zgribulit din apropiere ce era inconjurat de un palc de copaci batrani si inalti ce impungeau cerul cu varfurile tocmai haaat departe...batranul il taie din cateva lovituri il lega de sanie si plecara inapoi spre casa si fetita era mandra nevoie mare ca alese pentru prima oara bradul de craciun pe care acasa il asezara intr-un suport mare de lemn dupa care bunicul cobora din pod cutia cu ornanente si lumini. Mariuca era fericita, sarbatorile la bunici erau cele mai frumoase, toata seara aseza cu grija globuri si stelute, luminite colorate, lumanarele si fulgusori argintii...apoi dupa ce puse steluta in varful bradului pleca la culcare.In noaptea aceea braduletul nu putea sa inchida un ochi, era mandru de hainele lui colorate si de emotie nu putea sa scoata un cavant, era cald si bine si asta era tot ceea ce isi dorise. Nici Mariuca nu putea sa doarma in camaruta ei doar era noaptea de craciun si de fiecare data il astepta pe Mos Craciun cu sufletul la gura...poate ca anul acesta ar trebui sa il astepte langa brad.
Cobora incetisor si se apropie de brad, camera era luminata de lumina focului, mirosea a brad si Mariuca era foarte incantata se aseza pe scaunel si astepta.
-Hei fetito...se auzi deodata in linistea noptii...Mariuca tresari: iar am adormit si am visat, asa nu o sa il mai vad niciodata pe Mos Craciun.
-Hei...nu ai vrea sa muti beteala asta colorata putin intr-o parte ca ma gadila, se auzi din nou vocea...de data asta Mariuca nu mai dormea auzise clar braduletul vorbind.
-Sunt eu, braduletul de craciun si as vrea sa muti putin beteala ca ma cam gadila si in plus imi vine sa stranut...si braduletul incepu sa vorbeasca despre viata lui din padure bucuros ca are cine sa il asculte. Si asa au trecut zilele si sarbatorile si bradutul de craciun petrecea fiecare seara in compania fetitei in camera calduroasa si era fericit pana intr-o zi cand simti parca, ca puterile il parasesc si nici nu mai era la fel de verde ca la inceput.
-Cred ca se apropie sfarsitul, spuse el, simt ca ma sting si imi e dor de prietenii mei din padure, de vant si de zapada...ma bucur ca am petrecut craciunul impreuna, dar poate ca nu ar fi trebuit sa ma plang de soarta mea pentru ca am fost un brad de craciun si pe rand isi aminti de toate momentele fericite...cerul, soarele, vantul, ciocanitorile si pitigoii, globurile albe, stelutele si ingerii de cristal...
Fetita il cuprinse in brate fara sa ii pese de acele care ii zgariau obrajii si ramase asa cu ochii in lacrimi...apoi adormi...
Era dimineta, Mariuca deschise ochii si privi soarele care ii incalzea ferestrele...privi in jur apoi cobora repede in camera mare in care se odihnea bradul de craciun...in camera mirosea puternic a cetina iar bradutul era verde si mandru iat langa tulpina asteptau cuminti cadourile de craciun, atunci intelese ca totul fusese doar un vis si era foarte fericita ca bradul era inca acolo verde si proaspat. Ii lua o crenguta frumoasa si o ingropa langa gard in zapada moale, inchise pentru cateva clipe ochii ca si cum ar vrea sa isi puna o dorinta apoi fugi repede in casa sa deschida cadourile de la mosu.
Au trecut sarbatorile, au trecut anii si langa gardul bunicilor a crescut un brad mare si frumos iar in fiecare an inaintea craciunului Mariuca impodobeste bradul din curte cu stelute colorate si ingeri de cristal drept multumire pentru tot ceea ce a insemnat bradul in viata ei, gandindu-se ca daca uneori viata ne incearca trebuie sa speram intotdeauna ca se mai poate intampla o minune, daca mai purtam inca in suflet povestile copilariei si aroma sarbatorilor petrecute cu cei dragi...va doresc sa aveti parte de multe momente fericite si va urez Craciun Fericit...

Povestea fulgusorului de nea

Era o seara linistita si frumoasa de iarna, lumina lunii cadea drept peste copacii acoperiti de zapada din fata casei, fulgii mari si pufosi dansau si nici macar vantul nu indraznea sa deranjeze aceasta feerie a iernii...in casa era cald si Mariuca privea de la fereastra, fermecata, dansul fulgilor de nea. Ningea intr-adevar ca intr-o poveste si zapada imbracase deja copacii iar Mariuca simti o dorinta nebuna sa iasa in curte si sa mangaie zapada...zis si facut, se strecura tiptil pe usa de la bucatarie si o zbughi afara sa simta zapada sub picioare. Nici nu facu insa cativa pasi si deodata in linistea noptii se auzi o voce subtirica ca de spiridus...

.-Stai...opreste-te!...Mariuca se opri mirata ca aude pe cineva vorbind caci era singura si nici un suflet nu se vedea imprejur. -Opreste-te am spus, se auzi din nou vocea, sunt aici...jos!...

.Mariuca, se ghemui si privind in fata ei vazu un bob mic si alb...-Ce esti tu un gandacel?...un gandacel vorbitor spuse fetita. -Nuuuu, sunt un fulg de nea, -Si ce cauti aici? -Cum ce caut aici raspunse fulgul se apropie Craciunul si trebuie sa imbrac pamantul in haine de sarbatoare, sa bucur copiii si sa pregatesc totul pentru venirea lui Mos Craciun...

.atunci, Mariuca, bucuroasa intinse manuta si il lua in pumn, inchise ochii si il stranse cu drag la piept; insa cand deschise ochii din nou vazu in palma ei o mica lacrima de roua si intelese ce s-a intamplat, saracutul fulgulet de nea se topise in palma ei lasand in urma un strop de roua. Atunci avu o idee, fugi imediat in casa si puse mica picatura in congelator...spre bucuria ei dupa putin timp aceasta se transforma inapoi intr-un bob de nea. -Nici nu sti ce speriata am fost, spuse fetita, am crezut ca nu o sa te mai vad niciodata, dar nu poti sa stai aici nu as vrea sa te transformi intr-un cub de gheata si sa ajungi intr-un pahar cu limonada. Stiu...am sa te asez pe pervaz si asa o sa putem sta de vorba in fiecare seara...zis si facut il aseza cu grija pe pervaz, apoi pleca la culcare noapte buna prietene, spuse ea, pe maine!..

. Si asa au trecut zilele si lunile Mariuca si fulgul de nea erau cei mai buni prieteni, ea ii povestea aventurile ei de peste zi iar el avea in fiecare seara cate o poveste de iarna cu spiridusi si pitici pana intr-o zi, cand fulgusorul de nea ii spuse...-Eu acum trebuie sa plec, se apropie primavara si rolul meu se apropie de sfarsit, -Nu vreau sa pleci ii raspunse fetita esti cel mai bun prieten al meu...ba da, trebuie pentru ca eu o sa vestesc primavara iar cand ma voi topi ma voi transforma intr-un ghiocel, dar voi fi mereu alaturi de tine de fiecare data cand te vei gandi la mine sau iti vei pune o dorinta. Nu vreau spuse fetita, am sa te pazesc toata noaptea ca sa nu ti se intample nimic si spunand acestea, trase un scaun langa fereastra si astepta...insa era prea obosita iar noaptea era prea lunga asa ca dupa putin timp adormi....dimineata insa se trezi cu soarele care ii batea in geam si se juca cu parul ei si speriata deschise fereastra insa fulgusorul de nea nu mai era la locul lui...curtea insa se umplu de ghiocei firavi si albi ce se miscau gratios vestind primavara, iar Mariuca nu mai era trista pentru ca intelese ca fulgusorul daduse viata la ceva atat de frumos si oricum avea sa il revada la iarna cand o sa dea prima ninsoare...asa ca si voi, daca sunteti tristi, suparati sau aveti o dorinta, apropiativa de fereastra si sunt sigur ca odata cu prima ninsoare pentru fiecare exista un fulg de nea care asteapta sa va indeplineasca dorintele...

1 Decembrie

         Astazi este 1 decembrie si poate ar trebui sa simt ceva...sunt 3 ani de cand am plecat si de fiecare data privesc la televizor bucuria simulata sau nu a celorlalti, a celor ramasi acasa. Poate ca ar trebui sa dau timpul inapoi cu 20 de ani pe vremea cand eram un tanar imbracat intr-o uniforma kaki de soldat care astepta sa isi incheie stagiul militar in Bucuresti...au trecut 20 de ani imi aduc aminte aproape tot ceea ce s-a intamplat, dar nu inteleg nimic, imi aduc aminte de seara cand ne-am adunat toti in fata televizoarelor iar Ceausescu spunea ca Romania este "atacata", ca bande de huligani si teroristi vor sa destabilizeze tara iar noi am crezut si am pus mana pe arme...Imi aduc aminte de noptile cand stateam ghemuit langa sacii cu nisip intrebandu-ma daca a doua zi o sa mai fiu in viata...si am fost insa in curtea unitatii erau soldati acoperiti cu cearsafuri albe si pline de sange, soldati cu care candva schimbasem cateva cuvinte...Am trecut prin toate punctele fierbinti, imi aduc aminte cand am plecat cu un camion plin cu munitii la CC iar capitanul m-a intrebat ce caut eu acolo unde mor oameni nevinovati?...imi amintesc strazile si cladirile pline de sange si lozinci anticeausiste scrise cu creta alba, de masinile care ardeau si mai ales de armata de maturatori care au facut atunci in cateva ore sa dispara o parte din adevarul acelei nopti, a doua zi nu se mai cunostea nimic din tragedia care se intamplase cu cateva ore in urma...eram acolo doar pentru a asigura comunicatiile in caz de urgenta dar am vazut destule chiar daca eram un simplu transmisionist. Imi aduc aminte bucuria oamenilor atunci cand TAB-urile s-au intors in unitate, in viata mea nu primisem atatea flori si ce mandru eram calare pe TAB, am simtit atunci si eu si ceilalti din jur ca s-a infaptuit ceva cu adevarat memorabil. 
     Au urmat apoi noptile de la televiziune, parca vad chiar si baietii care spuneau: Adriane vezi ca au adus astia niste lazi cu fructe, sunt si niste cartofi parosi pe acolo...hmm...erau kiwi dar ei nu aveau de unde sa stie asta, noaptea de la C.C. cand toata lumea tragea cu sau fara tinta iar tancurile m-au lasat ptr cateva secunde fara auz, ma pitisem in spatele lor pe burta, cladirea din fata mea era ciuruita de gloante iar eu priveam in jurul meu o lume panicata si dornica de razbunare cu orice pret.

Nu am murit in acele nopti si nici in cele care au urmat desi, intr-o seara cand aproape totul se terminase un sg.maj. a descarcat un pistol din greseala iar glontele s-a infipt in perete la 30 de cm. de pieptul meu...s-a facut liniste atunci, e liniste si acum desi lucrurile au ramas la fel de invaluite in mister...

         Astazi nu am talent sa imi aleg cuvinte mestesugite pentru a explica ce s-a intamplat si adevarul nu are nevoie de metafore dar au trecut 20 de ani si ma intreb daca cei care au murit atunci au liniste acolo unde s-au dus privind cum tara isi cladeste o istorie care nu ii apartine, oare mai avem un viitor intr-o tara plina de buzunare goale in care poate ca mai sunt cateva idei acoperite insa de un strat gros de ignoranta si hotie...ii alegem in fiecare an, sunt aceeasi si nimic nu se schimba si tara nu se supara indeajuns...de ce oare?...

         E 1 decembrie, zi de sarbatoare in Romania, in Italia este o zi ca oricare alta iar eu stau si mazgalesc cuvinte cu creionul pe hartie si urmaresc "Happy Hour" (oare spun la fel si cei care dorm prin canale, gropi si conducte de termoficare?) in rest e liniste, pe noptiera mai zac facturi neachitate inca iar eu ma gandesc ca se apropie craciunul...acum 20 de ani sarbatoream craciunul cu o conserva de fasole cu carnati asezata pe o masa improvizata dintr-o cutie plina cu grenade ofensive, as avea poate dreptul anul asta la un craciun cu miros de brad, sarmalute si vin rosu...anul acesta promit sa dau foc nu la grenade ci la artificii...

La multi ani Romania, oriunde te-ai afla!...

Ce poate naste o clipa frumoasa?...

    ...E ultima zi din aceasta toamna, e cald afara bate un vant placut iar frunzele danseaza atat de frumos...cineva canta la pian sau mai bine zis pianul striga aaaaaauuuuuuuuuuuuuu nu mai da ca nu sunt vinovat cu nimic!!!...se mai intampla, toamna trezeste in noi talente nebanuite...
        Am sa cobor in curte, am sa rup un fir de iarba si am sa il privesc...poate ca peste ceva timp nu imi voi mai aminti ca pe 30 noiembrie 2009 stateam in curte admirand un fir de iarba insa acum e important, e viata mea, respir, inchid ochii si pot sa visez orice...pentru cateva minute am sa colectionez numai amintiri simple...puteti face acelasi lucru, duceti-va la fereastra si priviti afara, priviti cu atentie acesta este prezentul vostru fara de care viitorul nu s-ar mai naste...poate ca sunt momente banale...cineva alearga cu o paine in mana (poate acasa copiii il asteapta privind pe geam si cu canile cu ceai aburinde), altcineva are o discutie aprinsa cu o domnisoara (ma intreb este oare sincer?...oare chiar acum se naste o poveste de dragoste?...), altcineva se chinuie sa parcheze o dacie intr-un loc de parcare mult prea aglomerat, atinge bara di spate (oare isi duce mana la gura si isi spune aoleo ce o sa imi faca tata ca i-am luat masina fara sa stie...), oamenii sunt grabiti, privesc in pamant si isi ridica gulerele de la palton si fiecare are o poveste a sa care se intampla acum in timp ce voi priviti pe fereastra o toamna poate prea batrana si ingandurata...cine stie poate unul din acesti oameni am fost si eu candva iar voi m-ati privit parcand in fuga o dacie in timp ce purtam o discutie aprinsa cu o domnisoara ce tinea in mana o paine...

         Va salut prieteni si va sfatuiesc priviti mai atent lumea din jurul vostru si daca vreti sa transformati clipa atunci mergeti si strangeti pe cineva in brate, mangaiati pe cineva sau dati un telefon nu se stie niciodata ce poate naste o clipa frumoasa...
...file de jurnal

Mi-e teama

... "mi-e teama ca zambetul tau nu mi-ar mai linisti zbaterile din suflet, mi-e teama ca gandul tau nu m-ar mai gasi si as uita sa mai fiu in mintea ta, mi-e teama ca nu te-as mai putea privi si ca nu te-as mai putea invata sa zbori, mi-e teama ca nu te-as mai visa si nu as mai stii sa cred in imbratisarea ta, mi-e teama de lacrimile tale pe obrazul cald, mi-e teama ca nu ti-as mai auzi intrebarile tacute si ca nu ai mai vrea sa imi asculti bataile inimii, mi-e teama ca sarutarile tale nu s-ar mai opri pe buzele mele fierbinti si, doamne, uneori mi-e atat de teama ca nu ai mai vrea sa imi vorbesti si sa imi soptesti, asa cum doar tu stii sa o faci, o poveste dintr-un inceput de iarna sau dintr-un sfarsit de zi friguroasa" ...

***********************************************************************************************************

...uneori ne oprim si ne tinem respiratia in fata unor cuvinte atat de frumoase, cuvinte citite intamplator dar care raman in suflet...cate temeri ascundem in noi, cate nelinisti ne strabat si cat de mult mai inseamna cuvintele care au puterea sa faca sufletul sa vibreze?...

Mi-e teama
Mi-e teama de gandurile mele
mi-e teama sa fug
si mai ales
mi-e teama sa intorc privirea
ca nu cumva sa te gasesc acolo
asteptandu-ma...
mi-e teama sa incoltesc
in mintea ta
mi-e teama ca iarna
cade iar peste tamplele mele
iar mie mi-e teama
sa nu imi pierd culorile...
mi-e teama de firele albe
care imi cresc in par
mi-e teama sa imi numar anii
ca nu cumva sa aflu
ca viata mea s-a irosit
ca o frunza
tintuita pe copacul vietii...
mi-e teama de noptile
care aduna suflete pierdute
mi-e teama sa imi astern cuvintele
pe o foaie alba si indiferenta
mi-e teama ca pe partea cealalta
ar putea fi doar o alba uitare...
mi-e teama sa ma trezesc
ca nu cumva sa aflu
ca viata mea nu este doar un vis
in care mi-e teama
sa traiesc...
si totusi pe gene
mai port inca praf de stele
si de aceea nu mi-e teama
de povestea vorbirii
pentru ca visele mele
miros inca a coji de portocala.
nu sunt doar un strain
la marginea timpului,
sunt hotarat sa ma nasc
fara sa imi agat visele in cui...
poate ca iarna imi loveste iar tamplele,
dar eu,
voi astepta din nou primavara
si cantecul de chitara
sa imi strabata din nou
timpanul iubirii,
oare viitorul e ars
da gandurile trecutului?...
si totusi mi-e teama
sa pasesc peste sufletul meu
...mi-e teama sa nu ma pierd in mine,
nu m-as mai regasi niciodata...

Ultima poezie de toamna...

ultima poezie de toamna...
clepsidra s-a spart
si clipele curg
pe langa petecul facut
dintr-un cantec de vioara.
e toamna,
iar eu te iubesc
din amintiri
imbracate in cearceafuri mute...
am pastrat loc in suflet
pentru inca o noapte
e ultima poezie de toamna...
clepsidra s-a spart
si clipele curg
iar eu te astept
ca pomii despletiti,
sa-mi saruti sufletul
ca pe o coaja de copac...

Am adormit cu toamna in suflet

am adormit cu toamna in suflet
toamna fara inceput
toamna fara sfarsit,
alerg tropaind in picioarele goale
prin baltile sufletului meu,
imi port gandurile pe umeri
si ma ascund din cand in cand,
dupa acelasi vis
si ma intreb:
e dimineata?...
e seara?...
e oare vremea sa ma trezesc?
as putea oare sa exist
fara sa fiu,
sa ma despart de haina mea
cea alba?...
am adormit cu toamna in suflet
sau poate toamna,
doarme lenes, in sufletul meu...
iar eu trag cu urechea
la cer si la ploi,
in timp ce privirea mea
intarzie pe frunze uscate...

Ploaie de toamna

Ploua rece,

ploua trist

ploua marunt
ca intr-un vis...
cerul e gri,
cat plumb
in asta toamna,
cat gri

avem in suflet...

pana si umbrele ne-au abandonat

ascunzandu-se

in ochii trecatorilor.
ploaie rece,

ploaie uda,

ploaie lacoma,

ma cuprinzi

ma invalui

imi speli gandurile,

sufletul.

ploaie cruda,

ploaie gri...
pleaca,
lasa-ma sa dorm
in invelisul hartiei,
sa ma acopar
cu o litera deformata
lasa-ma sa ascult

cum se decojesc anotimpurile

sa ma amagesc
numarand stelele
sa ma plimb pe alei
in timp ce copacii
dezbracati de vise
ma mangaie pe crestet...
murmurand simfonia ploii...

Toamna in Bacau...

toamna imi bate din nou in geam

deschid ferestrele,
bem o cafea impreuna
schimbam frunze uscate,
auzi?!...spune toamna...

am observat ca oamenii

nu se mai aseaza pe banca

in parc,

nu mai privesc culorile
au uitat sa traiasca cu sufletul...
atunci ma gandesc
ca are dreptate,
de multe ori
toamna ne rascoleste frunzele in suflet
dar noi nu mai simtim,
ne picteaza in culori
dar noi nu mai vedem
cum frunzele cad
chinuindu-se sa stea in aer
cat mai mult
sa danseze eternul tango
al toamnei...
dar noi?...
incheiem ultimul nasture si
pasim grabiti,
la colt, un cersetor
imbracat in aburul toamnei
tinand in palme o amara iluzie
isi poarta toamna in suflet...
in parc desenele cu creta
s-au sters
si doar eu mai joc sotron
topaind printre amintiri...
in orasul lui Bacovia
luminile s-au stins,
e toamna in Bacau,
strazile sunt pustii,
copii viseaza la fulgi de nea
iar eu...
ma asez pe banca si ascult vantul...

E toamna

E toamna...
e anotimpul in care
merg pe strada
imbracat in frunze,
imi colorez sufletul in ruginiu,
alergand zgribulit
printre siluete de fum...
e toamna...
e anotimpul amintirilor
cand gandurile ciufulite
se ascund sub streasina
sub care, cu o vara in urma
intindeam cuvintele la uscat.
e toamna...
imi lipesc tamplele de ferestrele melancoliei,
trag adanc in piept
miros de castane coapte,
inchid ochii si te las sa ma iei de mana
sa ma porti la o mie de leghe
de paradis...
poate candva, am sa invat si eu
sa zbor asa,
cu aripile roase de ganduri,
sa strabatem impreuna cararea
pana departe, spre locul unde
timpul nu mai conteaza...

Lumea copiilor

CHIAR ASA

FATA MOSULUI

VARA

FURNICUTE

DUPA USA O PAPUSA

NEMULTUMIREA

UN GRAUNTE

SCAUNELUL

DACA VREI

PESTISORUL

CLIPE GRELE

CREIONUL

CARTEA

ZANA PRIMAVERII

COSULETUL CU POVESTI

FULGUL INDARATNIC

PALARIA

O ZI INTUNECATA

TAINA CUVINTELOR

TESATORUL

PRINTUL FRUNZELOR

FRICOSUL

DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVANTA

Chiar asa

Chiar aşa

Veseli, între-atâtea ploi,
Pe hârjoănă-n corcoduş,
S-au pus nişte piţigoi,
Albăstrui, foarte ghiduşi.

De-unde ştiu că-s piţigoi?
Am luat pe loc atlasul,
Un album, ceva cărţi noi
Şi-am băgat în ele nasul.

Şi l-am scos deştept de tot,
Apoi iarăşi la fereastră
L-am dus, fi’ndcă azi, socot,
N-are rost să se sfiască.

Azi îţi vede-un piţigoi
De la mare depărtare
Cum se-apropie şi-apoi
De pe-un ram pe altul sare.

Dar nu vine singurel,
Trei pe-o creangă-s chiar acuşi.
Vezi, nu-i pasă doar de el,
Piţigoiului ghiduş.

De-aia nu m-am supărat
Că am stat... şi i-am privit
Până când s-a terminat
Jocul lor... şi mi-au fugit.

Vara

Fără preget, vrăbiuţa
A sărit din cuibul ei,
Să astâmpere fuguţa
Pliscul celor mititei.

Rândunica desenează
Zboruri în zig-zag, zglobii,
Frunza rochii noi probează,
De la verzi, la fistichii.

Vântul face exerciţii
De suflat în tot ce are
O perfectă rezonanţă -
Deocamdată trecătoare.

Picături din ploi de vară
Cad pe vârful unui nas,
Fericite-ntâia oară
C-au întors din drum un pas.

Mici insecte călătoare,
Trăind de pe azi pe mâine,
Şi-au găsit un loc sub soare,
Chiar sub zgarda unui câine.

Altele se duelează
În văzduh, cu săbii mici
Şi-n final atrizează
Pe o limbă de arici.

Dar e bine, încă-i vară,
Mai frumos de-atât ce este?

Poate-o toamnă,-o primăvară,
Sau o iarnă... de poveste.

Fata mosului

Aţi văzut-o, n-aţi văzut-o,
Eu atât vă spun, există.
De nu râde toată vremea,
E fetiţa
Cea mai tristă.

Mai ales când se întâmplă
Să înşire jucării,
Trebuind să le adune -
Iarăşi? -
La sfârşit de zi.

Ea e Albă ca Zăpada
Ce cheamă pitici la masă.
Alteori Cenuşăreasa,
C-un papuc
Sosind acasă.

E şi-Alice şi Frumuşica,
Dulce-i, precum
Degeţica.

Doar atât, vedeţi, nu e
Fata moşului...

De ce?

Dupa usa, o papusa

După uşă, o păpuşă...

Nu te joci cu ea că n-are
Părul creţ, cum ai vrea tu,
Sau rochiţă sclipitoare.

În urechi n-are cercei,
Poate-i ţine în poşetă,
Scotoceşti, dar ce să iei:
O agrafă? O suzetă?

Dacă tragi de ea mai bine,
Nu-i făcută pentru tine.
E bondoacă, mută, rea..
Chiar e păpuşica ta…?

După uşă, o păpuşă...

Mama ta ţi-a dat-o-n dar,
Să înveţi prietenia,
Însă pare în zadar.

Dacă n-ai găsit-o-n tine
Pe fetiţa care ştie
Să iubească, să aline,
Ori s-aducă bucurie,

Ea, păpuşa, cum să facă,
Ce minune, ca să-ţi placă?

Furnicute

Uite,-mi zise o fetiţă
frumuşică foc,
aici,
am făcut eu o piscină
pentru câteva
furnici.

Tare mult cred că le place,
am adus şi o
saltea,
e cam moale, că-i din
pâine,
dar, să ştii, se bat pe ea!

Le-am făcut şi
trambulină,
c-am furat, sst, o măslină,
hai, furnico, în picioare,
urcă-te
pe scobitoare!

Vezi, aici e numai
apă,
furnicuţele să-ncapă,
că sunt multe şi-or să vină
şi mai multe
la piscină.

Dar nu înţeleg de ce,
după ce le stropesc
bine,
ca să le învăţ cu apa,

toate fug aşa de mine...

Un graunte

Chiar în luna lui Cuptor,
Când te coci cu-adevărat,
Greieruşul, plin de zor,
Schimbă stilul de cântat.

Lăsă scripca-n praf, pe cale,
Ca să urce la fereastră
Şi, din corzile vocale,
Mai cu foc, să se rostească:

- Ori sunt greier, ori nu-s greier…
Cred furnicile ce vor,
Dar, să secer şi să treier,
Eu sunt primul, boaba lor.

Nu-s aşa cum o spun ele,
Că ogorul mi-e străin,
Când şi-n miez de cântecele
E-o sămânţă de divin.

C-o fi numai un grăunte,
E de-ajuns, nici eu nu-s mare.

Şi de ce să se încrunte
Că păzesc, cântând, hambare?

Nemultumirea

A fost odată un greieruş foarte harnic.
Toată ziua muncea.
De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa devreme, înaintea tuturor.
Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu grăunţe în cap.
Dar lui nu-i păsa.
Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de grăunţe adunase.
Pentru el era important să aibă un program şi să-şi facă bine treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.

Într-o zi, furnicile s-au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul locuia de la ultima ploaie.
- Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să-ţi zicem ceva!
- Nu pot, am de reparat o chitară !
- Ieşi, că te ajutăm noi s-o repari.
Atunci greieuşul ieşi.
Dar nu ca să-i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să scape de ele, ca să-şi continue lucrul.

- Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.
- De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
- Munceşti prea mult!
- Cânţi prea frumos!
- Eşti prea ordonat!
- Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.

Greieruşul nu înţelegea.
Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de muncă şi de cântat.

În cortul lui veni o familie de broaşte puturoase, cu zece brotăcei care orăcăiau zi şi noapte...

Clipe grele

Uneori, în clipe grele,
Când să numeri nu mai ştii,
Află că în cer sunt stele
Câte inimi de copii.

Multe nici nu plâng vreodată,
Ci aşteaptă în tăcere
Un copil ce-o să le poată
Dărui o mângâiere.

Fii tu primul care vrea
Să uite de plâns, ori vină,
Unui suflet, de pe-o stea,
Să-i dea zâmbet şi lumină.

Daca vrei

Dacă vrei lumea curată,
Fii curat şi-o vei avea,
Dac-o vrei adevărată,
Nu dormi pentru-a visa.

Dacă singur vrei o carte
Să citeşti, învaţă-a scrie -
Poţi ajunge chiar departe
C-un pas mic pe o hârtie.

Dacă vrei să zbori cu gândul,
Taie aripile grele
Şi cuminte-aşteaptă-ţi rândul,
Căci e ordine în stele...

Şi nu-i bine să dai zor
Înainte de-a afla
Că-o planetă-a tuturor
Este chiar inima ta.

Scaunelul

A fost odată un scăunel care avea trei picioare.
Semăna cu un căţeluş şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să-l pârască nimănui pe copilul care a rupt într-o zi piciorul scăunelulul ei drag.
Nu putea fiindcă nu avea gură.
Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să-i facă cineva gură?
Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn, care ţinea în braţe un ursuleţ fără ochi.

-Ursuleţule, te-ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu mai auzeau nimic din cauză că visau.
- Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
- Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
- Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o istorioară.
- Dar eu nu ştiu decât ce mi-ai povestit tu.
- Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.

- Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu prea le credeam, erau adevărate?
- Da. Le-am trăit în braţele copiilor care m-au iubit atât de mult, încât m-au luat cu ei peste tot.
- Dar unul ţi-a scos ochii.
- Din greşeală.
- Şi cum de nu ţi i-a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după care, dacă văzu că ursuleţul tace supărat, scăunelul începu o poveste.

O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi începu, după multă vreme, să râdă.

Cartea

Undeva, la tine-n minte,
E grădina de cuvinte,
Ce-nfloreşte toată, toată,
Dacă-i bine colorată.


Un pic ochii i-ai deschis
Şi-ai crezut că eşti în vis,
Dar erai în altă parte:
În grădina dintr-o carte


Nu ştii bine s-o citeşti,
Însă poţi s-o îngrijeşti,
C-un creion să dai culoare
Răsăritului de soare.


Cu un alt creion, sfială
Poţi să pui într-o petală,
Chiar când floarea lasă-n jos
Chipul ei curat, frumos.


Pentru că-i grădina ta,
Poţi s-o-ntrebi ce-ar îmbrăca
Din mulţimea gri de straie,
Câte are pentru ploaie.


Pentru toamnă nu îţi bate
Căpuşorul, de-s bălţate,
Frunzele-ţi vor mulţumi -
Chiar de vor păli-ntr-o zi.


Ziua-n care-o să se cearnă
Fulgi de nea, cine s-aştearnă
Un covor în cărticică,
De nu tu, cu mâna-ţi mică?


Primăvara vine-n grabă
Să te pună iar la treabă,
Dar îţi dă şi-un ghiocel,
Să-l ai veşnic de model.


Doar tu poţi să colorezi,
În grădina-ţi, tot ce crezi
Că va face, la sfârşit,
Să fii cel mai mulţumit.

Cosuletul cu povesti

A fost odată un coşuleţ cu fructe.
Care aveau multe vitamine şi arătau destul de frumos pentru nişte fructe adevărate.
Cum stăteau ele în coşuleţ, şi aşteptau să vină cineva să le mănânce cu poftă, le-a trecut prin cap o idee:
Ce-ar fi să zică fiecare câte o poveste?
Şi aşa au şi făcut.
S-au apucat de povestit, fiecare pe rând, câte o istorioară de pe vremea când locuiau în livadă.

Primul care povesti fu mărul, cel cu un obraz verde şi unul roşu.
Apoi o pară zemoasă, care povestea şi plângea, povestea şi plângea, cu nişte lacrimi parfumate de-ţi venea să i le sorbi una câte una.
Nectarina se ţinea tare, nu vărsă nici o lacrimă, dar nici nu povesti nimic.
O puse pe verişoara ei, piersica. Iar aceasta nu se lăsă până nu-şi istorisi toaţă viaţa – de la sâmburele crăpat din care ieşi, într-un târziu, o urechelniţă plictisită.
Două prune gemene se sfătuiau ce să spună, ca să le facă invidioase pe celelalte fructe, numai că se luară la bătaie şi se umplură singure de vânătăi. Iar istorioara lor rămase nepovestită.
Noroc cu ciorchinele unui strugure, ale cărui boabe ţinură să zică, una după alta, câte ceva şi cu nişte gutui grăbite să umple camera de aroma nemuritoare a basmelor din copilărie...

Abia după ce toate fructele sfârşiră de povestit, veni şi copilul pofticios pe care îl aşteptau.
Numai că acesta, neavând preferinţe, le gustă pe fiecare în parte, le întoarse puţin, ca să nu se vadă, şi duse coşuleţul musafirilor care nu mai mâncaseră de mult fructe culese direct din livadă.

Pestisorul

A fost odată o sticlă de apă minerală.
Plină de bule mici, mici de tot, care înţepau limba.
Şi dacă erai un copil vorbăreţ şi dacă erai unul din acela despre care se spunea că i-a mâncat pisica limba, tot te înţepau.
Ba, îţi mai intrau şi în nas, fiindcă nu stăteau nici o clipă locului.
Dar cel mai rău era când ţineai puţin sticla cu fundul în sus – după ce o deschideai, bulele te atacau, nesuferite, din toate părţile.

Într-o zi, văzând că nimeni nu prea mai ia de gât sticla de plastic, apa minerală şi-a chemat toate bulele, ca să le spună ceva:
- Dragele mele, nu îmi place cum vă purtaţi.
Sunteţi foarte vioaie şi săritoare, dar, uite, sunt copii care nu vă plac.
Mai bine ar bea apă plată decât să se lase atinşi de voi.
Cred că e momentul să vă mai calmaţi puţin.
Poate chiar să zâmbiţi?

Dar bulele erau tot mai nemulţumite şi mai încrunatate.
Se agitau şi bolboroseau în aşa fel încât nimeni să nu înţeleagă nimic.
Puteai să ţii la ureche, ore în şir, sticla de plastic şi să nu pricepi deloc ce vor să spună.
Însă, dacă erai un copil deştept şi cu inima largă, îţi dădeai seama imediat.

Aşa se face că un băieţel, care a dorit să rămână anonim – adică apa minerală să nu-i afle niciodată numele - a deşurubat dopul şi a eliberat bulele, ce l-au sărutat, fericite, pe amândoi obrajii.

Apoi, dintr-o punguţă transparentă, a răsturnat în apa liniştită... un peştişor.

Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur.
Era bine ascuţit, dar dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie.
Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:
- Dar ţie ce îţi place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo unde era nevoie de el.

Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea zi de zi, văzând cum celelalte pleacă la plimbare pe hârtia atât de albă…...

Într-o zi, însă, când stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.

Palaria

A fost odată o floare de păpădie foarte geloasă pe o ciupercuţă.
Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la naştere, de la zânele naturii, o pălărie de toată frumuseţea.
Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr-un smoc galben, o să-i crească părul lung de doi metri şi mătăsos. Măcar atât.
Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea înainte să-i crească.
- Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într-o zi, tu de ce nu-ţi scoţi niciodată pălăria?
- Pentru că mi-e frică să nu mi-o fure cineva!
- Cine să ţi-o fure? Vezi pe cineva hoţ?
- Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s-o ţin trasă bine pe cap şi pe ochi!
- Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta!
- Dar tu... ce pălărie ai? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă?
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:
- Eu? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.
Cât s-a sucit şi s-a răsucit ciupercuţa…
Cât s-a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.
De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
- Poftim! Dă-mi peruca ta.
Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grijă.
Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea.
Şi erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.
A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca... nu mai exista.
Iar pălăria...
Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi-o mai dea jos în nici un fel de pe cap.

Zana Primaverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.
Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.
Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.
Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.
Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.
Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit.
Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.
Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.
Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:
- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.
Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi.
Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.
O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.
Mai rămăsese… doar un buchet..
Şi fetiţa cu ochii albaştri, îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o fată bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.
Aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se ascunde într-o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

Taina cuvintelor

Au fost odată câteva cuvinte care s-au gândit să vadă ce zic oamenii despre ele…
Aşa că s-au aşezat unele după altele, şi chiar şi unele peste altele, într-o poveste ce promitea să fie scurtă şi să ţină atenţia trează, fiindcă nu de puţine ori oamenii adorm cu cărţile pe piept şi visează că le citesc…
Cum şedeau ele acolo în poveste, şi se chinuiau fie să nu râdă, fie să nu se ia la trântă, iată că sosi un domn şi îşi aruncă privirea peste pagina cu pricina.
Apoi dădu puţin din cap, îşi ţuguie buzele şi zise:
- Măi, dar nimic nu pricep din povestea asta. Parcă e scrisă pentru proşti…
Şi plecă la afacerile dumnealui…
Cuvintele se uitară unele la altele şi chiar când se pregăteau să se tăvălească de râs, se arătă pe acolo o domnişoară, căreia numai de citit nu-i ardea…
Dar cartea era deschisă şi povestea era scrisă negru pe alb…
- Mda… Cam aşa stau lucrurile, zise fata, cu gândul la problemele ei.
Exact aşa, repetă, şi plecă mulţumită că găsi în acea pagină o poveste din viaţă - pe care însă nu prea o pricepuse, căci mintea îi era cu totul furată de griji…
Cuvintele se dădură jos, unul din cocoaşa celuilalt, cât să se dezmorţească şi să se întrebe dacă are vreun rost să se mai aşeze în povestea asta.
La urma urmei, ar putea să-şi schimbe locurile şi să se aşeze lejer, într-o poveste clasică, foarte cunoscută şi prescurtată.
Dar şeful lor, titlul, le arătă mulţimea de ochi şi de ochelari ce făcură - curios lucru - coadă la cartea în care se aflau.
- Acum ne vom da seama cu adevărat ce părere au oamenii despre noi! zise el, insuflându-le speranţă.
Şi cuvintele se îmbăţişară din nou, în speranţa că povestea lor va fi citită şi înţeleasă cu adevărat.
Lucru care se şi întâmplă.
Numai că nu aşa cum şi-au dorit cuvintele, ci aşa cum şi-au dorit oamenii.
Fiecare după cât de învăţat, de atent şi de iubitor al tainelor vieţii era…

Fulgul indaratnic

A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele tuturor copiilor ei mici, mulţi şi drăgălaşi, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.
De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că, dacă o să apuce să facă un pas în afara căsuţei, nu o să poată să se mai întoarcă niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acuma prin văzduh, în straiele cele de sărbătoare, nu avea să revină acasă…
Mama zăpadă îi zicea mereu:
- Trebuie să-ţi dai drumul şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de-a fi…
- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel subţirel, pe care nimeni nu îl putea convinge că este extraordinar să ningi...
Dacă văzu că nu reşeşte deloc să-l trimită în viaţă, mama zăpadă se gândi să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...
- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime dispărea subit când se întâlnea cu Zăpada.
- Bine, bine, şi cum să-l ajut? întrebă ea.
M-am gândit că poate mi-l iei dumneata într-o zi şi-l înveţi să se bucure de zbor.
Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.
Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.
- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viaţa în piept.
Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi zise:
- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit.
Deşi zăpada suferea după fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a-i vedea împliniţi în menirea lor era de o mie de ori mai mare.
Aşa că zise:
- Du-te fiul meu.
Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!
- Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.
Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând singur întreg văzduhul…