adrian blog: septembrie 2009

luni, 14 septembrie 2009

Lumea copiilor

CHIAR ASA

FATA MOSULUI

VARA

FURNICUTE

SCAUNELUL

PESTISORUL

CREIONUL

CARTEA

O ZI INTUNECATA

TESATORUL

FRICOSUL

DIN LUMEA CELOR CARE NU CUVANTA

Chiar aşa

Veseli, între-atâtea ploi,
Pe hârjoănă-n corcoduş,
S-au pus nişte piţigoi,
Albăstrui, foarte ghiduşi.

De-unde ştiu că-s piţigoi?
Am luat pe loc atlasul,
Un album, ceva cărţi noi
Şi-am băgat în ele nasul.

Şi l-am scos deştept de tot,
Apoi iarăşi la fereastră
L-am dus, fi’ndcă azi, socot,
N-are rost să se sfiască.

Azi îţi vede-un piţigoi
De la mare depărtare
Cum se-apropie şi-apoi
De pe-un ram pe altul sare.

Dar nu vine singurel,
Trei pe-o creangă-s chiar acuşi.
Vezi, nu-i pasă doar de el,
Piţigoiului ghiduş.

De-aia nu m-am supărat
Că am stat... şi i-am privit
Până când s-a terminat
Jocul lor... şi mi-au fugit.

Vara

Fără preget, vrăbiuţa
A sărit din cuibul ei,
Să astâmpere fuguţa
Pliscul celor mititei.

Rândunica desenează
Zboruri în zig-zag, zglobii,
Frunza rochii noi probează,
De la verzi, la fistichii.

Vântul face exerciţii
De suflat în tot ce are
O perfectă rezonanţă -
Deocamdată trecătoare.

Picături din ploi de vară
Cad pe vârful unui nas,
Fericite-ntâia oară
C-au întors din drum un pas.

Mici insecte călătoare,
Trăind de pe azi pe mâine,
Şi-au găsit un loc sub soare,
Chiar sub zgarda unui câine.

Altele se duelează
În văzduh, cu săbii mici
Şi-n final atrizează
Pe o limbă de arici.

Dar e bine, încă-i vară,
Mai frumos de-atât ce este?

Poate-o toamnă,-o primăvară,
Sau o iarnă... de poveste.

Fata mosului

Aţi văzut-o, n-aţi văzut-o,
Eu atât vă spun, există.
De nu râde toată vremea,
E fetiţa
Cea mai tristă.

Mai ales când se întâmplă
Să înşire jucării,
Trebuind să le adune -
Iarăşi? -
La sfârşit de zi.

Ea e Albă ca Zăpada
Ce cheamă pitici la masă.
Alteori Cenuşăreasa,
C-un papuc
Sosind acasă.

E şi-Alice şi Frumuşica,
Dulce-i, precum
Degeţica.

Doar atât, vedeţi, nu e
Fata moşului...

De ce?

Dupa usa, o papusa

După uşă, o păpuşă...

Nu te joci cu ea că n-are
Părul creţ, cum ai vrea tu,
Sau rochiţă sclipitoare.

În urechi n-are cercei,
Poate-i ţine în poşetă,
Scotoceşti, dar ce să iei:
O agrafă? O suzetă?

Dacă tragi de ea mai bine,
Nu-i făcută pentru tine.
E bondoacă, mută, rea..
Chiar e păpuşica ta…?

După uşă, o păpuşă...

Mama ta ţi-a dat-o-n dar,
Să înveţi prietenia,
Însă pare în zadar.

Dacă n-ai găsit-o-n tine
Pe fetiţa care ştie
Să iubească, să aline,
Ori s-aducă bucurie,

Ea, păpuşa, cum să facă,
Ce minune, ca să-ţi placă?

Furnicute

Uite,-mi zise o fetiţă
frumuşică foc,
aici,
am făcut eu o piscină
pentru câteva
furnici.

Tare mult cred că le place,
am adus şi o
saltea,
e cam moale, că-i din
pâine,
dar, să ştii, se bat pe ea!

Le-am făcut şi
trambulină,
c-am furat, sst, o măslină,
hai, furnico, în picioare,
urcă-te
pe scobitoare!

Vezi, aici e numai
apă,
furnicuţele să-ncapă,
că sunt multe şi-or să vină
şi mai multe
la piscină.

Dar nu înţeleg de ce,
după ce le stropesc
bine,
ca să le învăţ cu apa,

toate fug aşa de mine...

Un graunte

Chiar în luna lui Cuptor,
Când te coci cu-adevărat,
Greieruşul, plin de zor,
Schimbă stilul de cântat.

Lăsă scripca-n praf, pe cale,
Ca să urce la fereastră
Şi, din corzile vocale,
Mai cu foc, să se rostească:

- Ori sunt greier, ori nu-s greier…
Cred furnicile ce vor,
Dar, să secer şi să treier,
Eu sunt primul, boaba lor.

Nu-s aşa cum o spun ele,
Că ogorul mi-e străin,
Când şi-n miez de cântecele
E-o sămânţă de divin.

C-o fi numai un grăunte,
E de-ajuns, nici eu nu-s mare.

Şi de ce să se încrunte
Că păzesc, cântând, hambare?

Nemultumirea

A fost odată un greieruş foarte harnic.
Toată ziua muncea.
De cântat nu cânta decât seara târziu, înainte să se culce, şi dimineaţa devreme, înaintea tuturor.
Fiindcă trezea furnicile din somn, acestea îi vorbeau urât şi îi aruncau cu grăunţe în cap.
Dar lui nu-i păsa.
Nici de înjurături şi nici de câţi munţi de grăunţe adunase.
Pentru el era important să aibă un program şi să-şi facă bine treaba.
Fiindcă doar atunci avea inima împăcată şi putea să cânte.

Într-o zi, furnicile s-au întâlnit în faţa cortului de frunze în care greieruşul locuia de la ultima ploaie.
- Tu, care ne strici mereu liniştea, ieşi, să-ţi zicem ceva!
- Nu pot, am de reparat o chitară !
- Ieşi, că te ajutăm noi s-o repari.
Atunci greieuşul ieşi.
Dar nu ca să-i repare nişte furnici nepricepute chitara, ci pentru că voia să scape de ele, ca să-şi continue lucrul.

- Am vrea să pleci cât mai repede, nu te iubim! spuseră furnicile.
- De ce nu mă iubiţi? întrebă greieruşul mirat.
- Munceşti prea mult!
- Cânţi prea frumos!
- Eşti prea ordonat!
- Nu te vaiţi niciodată! spuseră furnicile în cor, fiecare altceva.

Greieruşul nu înţelegea.
Dar hotărî să le facă pe plac şi să se ducă unde va fi mai bine primit, pentru a se apuca din nou de muncă şi de cântat.

În cortul lui veni o familie de broaşte puturoase, cu zece brotăcei care orăcăiau zi şi noapte...

Clipe grele

Uneori, în clipe grele,
Când să numeri nu mai ştii,
Află că în cer sunt stele
Câte inimi de copii.

Multe nici nu plâng vreodată,
Ci aşteaptă în tăcere
Un copil ce-o să le poată
Dărui o mângâiere.

Fii tu primul care vrea
Să uite de plâns, ori vină,
Unui suflet, de pe-o stea,
Să-i dea zâmbet şi lumină.

Daca vrei

Dacă vrei lumea curată,
Fii curat şi-o vei avea,
Dac-o vrei adevărată,
Nu dormi pentru-a visa.

Dacă singur vrei o carte
Să citeşti, învaţă-a scrie -
Poţi ajunge chiar departe
C-un pas mic pe o hârtie.

Dacă vrei să zbori cu gândul,
Taie aripile grele
Şi cuminte-aşteaptă-ţi rândul,
Căci e ordine în stele...

Şi nu-i bine să dai zor
Înainte de-a afla
Că-o planetă-a tuturor
Este chiar inima ta.

Scaunelul

A fost odată un scăunel care avea trei picioare.
Semăna cu un căţeluş şchiop.
Câţi copii au stat pe el şi au colorat poveşti, doar mama lui, masa, ştia.
Numai că nu putea să-l pârască nimănui pe copilul care a rupt într-o zi piciorul scăunelulul ei drag.
Nu putea fiindcă nu avea gură.
Dacă la masă nu e frumos să vorbeşti, de ce să-i facă cineva gură?
Aşa că ea stătea toată ziua în mijlocul sufrageriei şi îşi privea copilaşul de lemn, care ţinea în braţe un ursuleţ fără ochi.

-Ursuleţule, te-ai trezit? îl întreba scăunelul, noaptea, când copiii casei nu mai auzeau nimic din cauză că visau.
- Nici nu am adormit, dacă vrei să ştii! răspunse ursuleţul.
- Vrei să povestim ceva? îl întrebă, rugător, micuţul cu trei picioare.
- Nu ştiu, scăunelule, astăzi sunt tare obosit. Mai bine îmi zici tu o istorioară.
- Dar eu nu ştiu decât ce mi-ai povestit tu.
- Spune ce ştii şi ce simţi şi o să fie bine. Numai să nu inventezi.

- Nu înţeleg, zise după un timp, scăunelul. Toate poveştile tale, pe care nu prea le credeam, erau adevărate?
- Da. Le-am trăit în braţele copiilor care m-au iubit atât de mult, încât m-au luat cu ei peste tot.
- Dar unul ţi-a scos ochii.
- Din greşeală.
- Şi cum de nu ţi i-a mai pus la loc din greşeală? întrebă nedumerit; după care, dacă văzu că ursuleţul tace supărat, scăunelul începu o poveste.

O poveste trăită de el, când avea patru picioare şi credea că are cinci.
Aşa de caraghioasă, că prietenului său de pluş i se făcu blăniţa moale, moale şi începu, după multă vreme, să râdă.

Cartea

Undeva, la tine-n minte,
E grădina de cuvinte,
Ce-nfloreşte toată, toată,
Dacă-i bine colorată.

Un pic ochii i-ai deschis
Şi-ai crezut că eşti în vis,
Dar erai în altă parte:
În grădina dintr-o carte

Nu ştii bine s-o citeşti,
Însă poţi s-o îngrijeşti,
C-un creion să dai culoare
Răsăritului de soare.

Cu un alt creion, sfială
Poţi să pui într-o petală,
Chiar când floarea lasă-n jos
Chipul ei curat, frumos.

Pentru că-i grădina ta,
Poţi s-o-ntrebi ce-ar îmbrăca
Din mulţimea gri de straie,
Câte are pentru ploaie.

Pentru toamnă nu îţi bate
Căpuşorul, de-s bălţate,
Frunzele-ţi vor mulţumi -
Chiar de vor păli-ntr-o zi.

Ziua-n care-o să se cearnă
Fulgi de nea, cine s-aştearnă
Un covor în cărticică,
De nu tu, cu mâna-ţi mică?

Primăvara vine-n grabă
Să te pună iar la treabă,
Dar îţi dă şi-un ghiocel,
Să-l ai veşnic de model.

Doar tu poţi să colorezi,
În grădina-ţi, tot ce crezi
Că va face, la sfârşit,
Să fii cel mai mulţumit.

Cosuletul cu povesti

A fost odată un coşuleţ cu fructe.
Care aveau multe vitamine şi arătau destul de frumos pentru nişte fructe adevărate.
Cum stăteau ele în coşuleţ, şi aşteptau să vină cineva să le mănânce cu poftă, le-a trecut prin cap o idee:
Ce-ar fi să zică fiecare câte o poveste?
Şi aşa au şi făcut.
S-au apucat de povestit, fiecare pe rând, câte o istorioară de pe vremea când locuiau în livadă.

Primul care povesti fu mărul, cel cu un obraz verde şi unul roşu.
Apoi o pară zemoasă, care povestea şi plângea, povestea şi plângea, cu nişte lacrimi parfumate de-ţi venea să i le sorbi una câte una.
Nectarina se ţinea tare, nu vărsă nici o lacrimă, dar nici nu povesti nimic.
O puse pe verişoara ei, piersica. Iar aceasta nu se lăsă până nu-şi istorisi toaţă viaţa – de la sâmburele crăpat din care ieşi, într-un târziu, o urechelniţă plictisită.
Două prune gemene se sfătuiau ce să spună, ca să le facă invidioase pe celelalte fructe, numai că se luară la bătaie şi se umplură singure de vânătăi. Iar istorioara lor rămase nepovestită.
Noroc cu ciorchinele unui strugure, ale cărui boabe ţinură să zică, una după alta, câte ceva şi cu nişte gutui grăbite să umple camera de aroma nemuritoare a basmelor din copilărie...

Abia după ce toate fructele sfârşiră de povestit, veni şi copilul pofticios pe care îl aşteptau.
Numai că acesta, neavând preferinţe, le gustă pe fiecare în parte, le întoarse puţin, ca să nu se vadă, şi duse coşuleţul musafirilor care nu mai mâncaseră de mult fructe culese direct din livadă.

Pestisorul

A fost odată o sticlă de apă minerală.
Plină de bule mici, mici de tot, care înţepau limba.
Şi dacă erai un copil vorbăreţ şi dacă erai unul din acela despre care se spunea că i-a mâncat pisica limba, tot te înţepau.
Ba, îţi mai intrau şi în nas, fiindcă nu stăteau nici o clipă locului.
Dar cel mai rău era când ţineai puţin sticla cu fundul în sus – după ce o deschideai, bulele te atacau, nesuferite, din toate părţile.

Într-o zi, văzând că nimeni nu prea mai ia de gât sticla de plastic, apa minerală şi-a chemat toate bulele, ca să le spună ceva:
- Dragele mele, nu îmi place cum vă purtaţi.
Sunteţi foarte vioaie şi săritoare, dar, uite, sunt copii care nu vă plac.
Mai bine ar bea apă plată decât să se lase atinşi de voi.
Cred că e momentul să vă mai calmaţi puţin.
Poate chiar să zâmbiţi?

Dar bulele erau tot mai nemulţumite şi mai încrunatate.
Se agitau şi bolboroseau în aşa fel încât nimeni să nu înţeleagă nimic.
Puteai să ţii la ureche, ore în şir, sticla de plastic şi să nu pricepi deloc ce vor să spună.
Însă, dacă erai un copil deştept şi cu inima largă, îţi dădeai seama imediat.

Aşa se face că un băieţel, care a dorit să rămână anonim – adică apa minerală să nu-i afle niciodată numele - a deşurubat dopul şi a eliberat bulele, ce l-au sărutat, fericite, pe amândoi obrajii.

Apoi, dintr-o punguţă transparentă, a răsturnat în apa liniştită... un peştişor.

Creionul

A fost odată un creion ce se simţea foarte singur.
Era bine ascuţit, dar dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu putea să scrie.
Nu reuşea să lase nicio urmă pe foaie.
Şi copiii îl dădeau de colo, colo, fiindcă nu era bun de nimic.

Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îţi place?
Iar creionul galben îi răspundea fericit:
- Da, îmi place mult. Aş desena toată ziua numai raze de soare...

Apoi creionul nefolosit îl întreba pe cel roşu:
- Dar ţie ce îţi place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori şi acoperişurile de case.

Creionul albastru se lăuda cu cerul şi cu marea pe care le colora ca nimeni altul.
Cel maro ajuta la înălţarea copacilor. Şi, fiindcă era foarte bun prieten cu cel verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăţa în toţi merii, prunii şi cireşii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat, ca un frate mai mare şi făcea câte un contur de toată frumuseţea acolo unde era nevoie de el.

Numai creionul nefolosit nu-şi găsea rostul şi suferea zi de zi, văzând cum celelalte pleacă la plimbare pe hârtia atât de albă…...

Într-o zi, însă, când stătea cu ochii închişi, numai ca să nu mai vadă că e singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică şi îl strânge cu grijă între degete.
Era atât de emoţionat…
Aşa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.

Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.

Palaria

A fost odată o floare de păpădie foarte geloasă pe o ciupercuţă.
Şi ciupercuţa tot din acelaşi pământ răsărise, numai că ea primise la naştere, de la zânele naturii, o pălărie de toată frumuseţea.
Nemulţumită, păpădia se gândea numai la ziua în care, dintr-un smoc galben, o să-i crească părul lung de doi metri şi mătăsos. Măcar atât.
Dar părul i se decolora şi i se subţia, până devenea un puf şi cădea înainte să-i crească.
- Ciupercuţo, îşi făcu păpădia curaj într-o zi, tu de ce nu-ţi scoţi niciodată pălăria?
- Pentru că mi-e frică să nu mi-o fure cineva!
- Cine să ţi-o fure? Vezi pe cineva hoţ?
- Nu văd nimic, dar eu simt că e mai bine s-o ţin trasă bine pe cap şi pe ochi!
- Bine, dacă nu vrei să facem schimb, treaba ta!
- Dar tu... ce pălărie ai? fu curioasă ciupercuţa. E frumoasă?
Păpădia nu vru să mintă prea mult, aşa că răspunse cu jumătate de gură:
- Eu? Eu am acum o perucă. Pălăriile nu se mai poartă demult.
Cât s-a sucit şi s-a răsucit ciupercuţa…
Cât s-a necăjit că trăise în întuneric atâta vreme şi nu aflase ce mai e nou.
De aceea, ca să fie în pas cu moda, a zis hotărâtă:
- Poftim! Dă-mi peruca ta.
Păpădia îşi scoase peruca de puf, pe care tocmai o periase cu multa grijă.
Ciupercuţa îi dădu pălăria, deşi îi veni destul de greu să se despartă de ea.
Şi erau tare fericite amândouă că se păcăliseră una pe alta.
A doua zi, însă, când voiau să facă schimb înapoi, peruca... nu mai exista.
Iar pălăria...
Pălăria atârna atât de greu pe firul de păpădie, că nu putea să şi-o mai dea jos în nici un fel de pe cap.

Zana Primaverii

A fost odată o fetiţă foarte frumoasă.
Nu ştiu cu cine semăna de frumoasă ce era.
Numai că această fetiţă nu avea bani ca ceilalţi copii.
Fiind primăvară, troturarele erau pline de bucheţele cu ghiocei.
Copiii râdeau şi se bucurau să-i ducă acasă.
Cu un leu cumpărai un bucheţel care era al tău şi te făcea fericit.
Aşa că bănuţii se înmulţeau în buzunarele florăreselor, iar ghioceii se împrăştiau prin oraş.
Doar fetiţa cea frumoasă şedea rezemată şi privea cum florile dragi dispar.
Când mai rămăseseră trei bucheţele, un băiat i-a oferit, în sfârşit, o hârtie de-un leu:
- Uite, ca să-ţi iei şi tu nişte flori.
Fetiţa a întins mâna, dar a tras-o repede înapoi.
Atunci băiatul s-a uitat urât şi a plecat mai departe, aruncând banul în buzunar.
O doamnă a deschis poşeta să-i dea şi ea nişte mărunţiş, dar s-a răzgândit şi îşi cumpără ghioceii pe care se gândea să-i aşeze frumos la geam, când o să ajungă acasă.
Mai rămăsese… doar un buchet..
Şi fetiţa cu ochii albaştri, îndreptaţi către florile înghesuite una în alta, ca o familie mică, învelită într-o singură frunză.
Dacă ar fi fost în braţele ei, le-ar fi spus un secret.
Dar florile fură cumpărate de o fată bucuroasă, convinsă că au aşteptat-o să iasă de la şcoală.
Aşa se întâmplă când Zâna Primăverii se ascunde într-o fetiţă obişnuită.
Cine nu ştie nu îi dăruieşte din sufletul lui nici măcar un biet ghiocel.

Taina cuvintelor

Au fost odată câteva cuvinte care s-au gândit să vadă ce zic oamenii despre ele…
Aşa că s-au aşezat unele după altele, şi chiar şi unele peste altele, într-o poveste ce promitea să fie scurtă şi să ţină atenţia trează, fiindcă nu de puţine ori oamenii adorm cu cărţile pe piept şi visează că le citesc…
Cum şedeau ele acolo în poveste, şi se chinuiau fie să nu râdă, fie să nu se ia la trântă, iată că sosi un domn şi îşi aruncă privirea peste pagina cu pricina.
Apoi dădu puţin din cap, îşi ţuguie buzele şi zise:
- Măi, dar nimic nu pricep din povestea asta. Parcă e scrisă pentru proşti…
Şi plecă la afacerile dumnealui…
Cuvintele se uitară unele la altele şi chiar când se pregăteau să se tăvălească de râs, se arătă pe acolo o domnişoară, căreia numai de citit nu-i ardea…
Dar cartea era deschisă şi povestea era scrisă negru pe alb…
- Mda… Cam aşa stau lucrurile, zise fata, cu gândul la problemele ei.
Exact aşa, repetă, şi plecă mulţumită că găsi în acea pagină o poveste din viaţă - pe care însă nu prea o pricepuse, căci mintea îi era cu totul furată de griji…
Cuvintele se dădură jos, unul din cocoaşa celuilalt, cât să se dezmorţească şi să se întrebe dacă are vreun rost să se mai aşeze în povestea asta.
La urma urmei, ar putea să-şi schimbe locurile şi să se aşeze lejer, într-o poveste clasică, foarte cunoscută şi prescurtată.
Dar şeful lor, titlul, le arătă mulţimea de ochi şi de ochelari ce făcură - curios lucru - coadă la cartea în care se aflau.
- Acum ne vom da seama cu adevărat ce părere au oamenii despre noi! zise el, insuflându-le speranţă.
Şi cuvintele se îmbăţişară din nou, în speranţa că povestea lor va fi citită şi înţeleasă cu adevărat.
Lucru care se şi întâmplă.
Numai că nu aşa cum şi-au dorit cuvintele, ci aşa cum şi-au dorit oamenii.
Fiecare după cât de învăţat, de atent şi de iubitor al tainelor vieţii era…

Fulgul indaratnic

A fost odată, în căsuţa unui nor, în care mama zăpadă albea hăinuţele tuturor copiilor ei mici, mulţi şi drăgălaşi, un fulg de nea oleacă mai îndărătnic.
De fapt, nu era îndărătnic, ci doar foarte, foarte tulburat de gândul că, dacă o să apuce să facă un pas în afara căsuţei, nu o să poată să se mai întoarcă niciodată.
Fiindcă niciunul dintre fraţii săi, care chiuiau acuma prin văzduh, în straiele cele de sărbătoare, nu avea să revină acasă…
Mama zăpadă îi zicea mereu:
- Trebuie să-ţi dai drumul şi tu, dacă vrei să cunoşti bucuria de-a fi…
- Eu vreau să cunosc bucuria de a sta cu tine, răspundea atunci fulgul cel subţirel, pe care nimeni nu îl putea convinge că este extraordinar să ningi...
Dacă văzu că nu reşeşte deloc să-l trimită în viaţă, mama zăpadă se gândi să consulte vântul:
- Uite, vântule, copilul ăsta al meu îmi dă de furcă...
- Sau poate că are inimioara cam slabă... zise vântul, a cărui asprime dispărea subit când se întâlnea cu Zăpada.
- Bine, bine, şi cum să-l ajut? întrebă ea.
M-am gândit că poate mi-l iei dumneata într-o zi şi-l înveţi să se bucure de zbor.
Dar vântul nu se lăsă înduplecat, fiindcă bucuria nu se învaţă.
Şi nici alegerea nu o poate face altcineva în locul tău.
- Mai lasă-l, zise cu glas huruit, de parcă ar fi fumat toată viaţa ascuns prin hornuri.
Încă nu i-a venit vremea să ia viaţa în piept.
Şi ea îl mai lăsă o zi, două, trei, până când se apropie primăvara şi fulgul îi zise:
- Cred că acum a venit vremea să fiu fericit.
Deşi zăpada suferea după fiecare copil care o părăsea, totuşi bucuria de a-i vedea împliniţi în menirea lor era de o mie de ori mai mare.
Aşa că zise:
- Du-te fiul meu.
Să dea Domnul să aduci lumină în ochii cui te-o mai zări!
- Mulţumesc, mamă! grăi fulgul.
Şi ieşi pe uşa căsuţei din nor, umplând singur întreg văzduhul…

O zi intunecata

A fost o dată o ploaie care s-a întâlnit pe stradă cu un copil.
Văzându-l cât de vesel şi de nepăsător trece pe lângă ea, ploaia a zis:
- Astăzi o să fac să fii foarte trist.
- Nu poţi! a răspuns copilul, sigur pe el, dar mai ales pe bucuria lui.
- Ba da, pot. Şi o să stai numai în casă, cu draperiile trase, ca să nu îmi mai râzi în nas…
- Şi cum o să reuşeşti asta?
- O să fac să fie totul atât de cenuşiu pentru tine, încât aproape o să te îmbolnăveşti de tristeţe.
- Să crezi tu, ploaio! Pe mine lumea mă ştie că sunt senin şi îmi plac toate culorile…
- Da? Îţi plac toate culorile? Poate în blocul de desen, zise ploaia… şi-şi chemă cu un şuierat norii cei negri, care o slujeau fără să cârtească.
Băiatul era mut de uimire…
- Ce frumos! Cum ai făcut? Vreau şi eu…
Ploaia se simţi măgulită şi parcă i se mai înmuie niţel inima.
- Să-ţi explic?
- Cum, nu?
Şi începu ea atunci să-şi povestească pe îndelete, pic cu pic, sub umbrela pe care vântul o ţinea dreaptă, toate secretele... Şi chiar şi peripeţiile…
Şi unde era de râs, râdeau amândoi…
Iar unde era de plâns, copilul putea să verse liniştit câte o lacrimă, fiindcă oricum nu prea se mai observa…

Printul frunzelor

A fost odată un copac tânăr şi foarte foarte nepriceput. Dintre toţi copacii, numai el se usca primăvara şi toamna înmugurea, ca iarna să dea câte o floare şi, cu puţin noroc şi un fruct.
Aşa era el, un copăcel cam rebel, căruia, nu se ştie de ce, ursitoarele îi preziseseră la naştere o soartă fericită.
Într-o zi, pe când îşi admira singura frunzuliţă rămasă pe un ram, auzi glasul vântului:
- Ştii unde greşeşti tu, pomişorule?
- Eu nu greşesc nicăieri, răspunse pomişorul, plin de îngâmfarea vârstei sale crude.
- Asta voiam să-ţi spun şi eu, că tu nu greşeşti nicăieri, zâmbi vântul şi îi luă comoara de care era atât de mândru.
Supărat din cale afară, copăcelul se puse pe plâns, la lumina unei stele miloase din cer:
- Hai, nu te mai văita… Ai pierdut o frunză între atâta altele de care nu te-ai îngrijit niciodată…
- Şi ce puteam să fac? Vântul îmi doreşte răul mereu.
- Nu e adevărat, el doar îţi pune iubirea la încercare. Dacă ai fi hrănit-o cu seva ta, ea nu s-ar fi lăsat smulsă atât de uşor… Altădată să fii mai atent…
- Mulţumesc, steluţo, zise atunci copăcelul, fericit până la rădăcină.
A doua zi, o nouă frunză, de toată frumuseţea, răsări pe creanga pe care steluţa îşi descâlci câteva fire de lumină din părul întunecat.
Şi încă una, pe altă creangă… Dar pe care copăcelul o ignoră, ca şi cum n-ar fi fost a lui.
- Ştii unde greşeşti, tu, pomişorule? veni din nou vântul să-i încerce iubirea.
- Eu nu greşesc nicăieri, de data asta toată seva mea i-am dat-o ei şi nu mi-o poţi lua, pentru că mă iubeşte…
- N-aş zice că cealaltă nu te iubeşte şi ea… râse vântul şi-i smulse frunza rănita, pe care copăcelul abia atunci o văzu cât era de galbenă, de tristă şi de frumoasă…
Şi iar se puse pe plâns, doar, doar va veni steluţa să îl aline…
- Vezi, cum eşti? grăi cea căreia i-ar fi plăcut să se poată prinde cândva în coroana acestui copăcel, oricât de neghiob.
Dacă ai două frunze tu hrăneşti cu iubirea ta numai una?
- Lasă, că mâine o să hrănesc două… promise copăcelul, neştiind că urmează a se va împlini clipa în care mugurii inimii sale, după cum au prezis ursitoarele, se vor deschide cu toţii deodată…
- Bine, zâmbi steluţa, împletindu-şi la oglinda apei, razele de lumină într-un coc mic, strălucitor…
A doua zi, emoţionat din rădăcini până în vârf de onoarea primirii, chiar din mâinile Mamei Naturi, a celei mai verzi coroane, copacul îşi luă în serios rolul de prinţ…
În împărăţia sa nici cea mai mică şi mai neînsemnată frunză nu avu a se plânge…
Dimpotrivă, atunci când veni vântul să ia ce credea că i se cuvine, niciuna nu se lăsă desprinsă… Iar asta până la ivirea toamnei, când copacul, mărturisindu-şi iubirea pentru fiecare, le dădea drumul să zboare în lume, iar el rămânea singur cu steluţa, căreia uneori îi plăcea să vină îmbrăcată în fulg de nea.

Tesatorul

A fost odată un păianjen care se puse pe ţesut o pânză dintr-un fir ca de borangic - subţire, subţire, cât să să te minunezi de aşa fineţe de lucrătură…
Nu era gâză să nu se oprească lângă pânza ţesătorului - ce se osteni îndeajuns ca să poată acum să-şi privească opera şi pe cei ce se minunau de ea…
În sinea sa, păianjenul ştia foarte bine că orice lucru perfect este sortit destrămării, fiindcă ţesătorii ca el trebuiau să se depăşească mereu…
Pe de altă parte, lucru cunoscut de toţi, din asta trăia: din straiele fine la care râvneau toate muştele cu rochii ca din pânză de sac, ici colo cu străluciri de prost gust…
Şi cum muştele nu se lasă prea mult aşteptate, când vine vorba de a proba asemenea veşmânt străveziu, iată că sosi şi prima dintre ele, aflată în căutarea unei rochii de seară, pentru cel dintâi ospăţ la care i se păru că a fost invitată:
- Bună ziua, domnule Păianjen.
V-aţi întrecut în măiestrie de data asta! zise ea, deşi nu-şi aducea aminte să-i mai fi intrat prin atelier.
- Bună ziua, doamnă.
Recunosc, mi-a ieşit mai bine decât mă aşteptam…
- Aş putea proba? întrebă musca, în speranţa că o să fugă imediat, cu rochia pe trup.
- Da’ cum să nu, chiar vă rog! zise păianjenul, fără intenţii rele…
Bucuros că cineva îi apreciază arta…
Dacă i-ar fi fost foame, poate că ar fi lucrat la o pânză-capcană…
Dar nu îi era foame, nu îi mai era foame de când descoperise bucuria de a ţese pentru încântarea celor din jur.
Şi chiar şi musca asta hoaţă, care îşi tăinuia gândul, se număra printre făpturile ce-i răsplăteau, fiecare în felul ei, efortul de a crea pânze tot mai delicate…
- Da, cred că o s-o cumpăr! se hotărî musca să-l înşele.
Însă, până să-i spună păianjenul că i-o dăruieşte, fiindcă el este atât de dornic să creeze o alta, aceasta o şi sfâşie, în graba de a-şi lua, bine îmbrăcată, zborul…

Din lumea celor care nu cuvanta, adaptare in versuri

Când stăpânul nu-i acasă,
Este...vai de caşcaval.
Pentru bietul şoricel,
E prea mult - în aşa hal,
De când e, n-a mirosit
Vreun brânzet...

L-aţi auzit?

Caşcavalul ăsta-l trage
De mustăţi, ca să îl bage
În belea.

Şi el nu vrea!?

Mai încolo,-ntr-o firidă,

E pisica. Ce perfidă!
Hoaţa, încă nu se-avântă,
Deşi brânza o încântă.

Dar parcă şi şoricelul,
Ce se ţine, mititelul,
Tare,
În ascunzătoare.

Doar dulăul nu îi place,
Corbici,
Că n-o lasă-n pace
Şi o latră ne-ncetat.

Corbici ăsta,

Un turbat!

Stai,
Că iese şoricelul,
Chiţăind cum îi e felul
Îndreptându-se degrabă
Către brânză,
Când o labă
De pisică, ce-l iubeşte,

Pe dulap îl răstigneşte.

Dar de ce nu îl mănâncă
Din priviri,
Nu ştie încă,
Fiindcă-i tare ameţit…

Corbici!

Corbici a venit
Şi pe labele din faţă
S-a proptit,
Gonind pe hoaţă.

Doar la caşcaval şi el
Are dreptul, că-i fidel
Şi de-un an slujeste-n casă,
Când deasupra,
Când sub masă.

Hopa,
Iată-l pe stăpân,
Flămând, după-atâta muncă,
Bucuros de caşcaval,
Cum îl taie...

Şi-l?

Mănâncă!

Asta fu.

S-a dus brânzetul...

A rămas numai regretul
Din privirile-nciudate
Ale celor trei făpturi...

Şi un gust amar prin guri!