Pestisorul

A fost odată o sticlă de apă minerală.
Plină de bule mici, mici de tot, care înţepau limba.
Şi dacă erai un copil vorbăreţ şi dacă erai unul din acela despre care se spunea că i-a mâncat pisica limba, tot te înţepau.
Ba, îţi mai intrau şi în nas, fiindcă nu stăteau nici o clipă locului.
Dar cel mai rău era când ţineai puţin sticla cu fundul în sus – după ce o deschideai, bulele te atacau, nesuferite, din toate părţile.

Într-o zi, văzând că nimeni nu prea mai ia de gât sticla de plastic, apa minerală şi-a chemat toate bulele, ca să le spună ceva:
- Dragele mele, nu îmi place cum vă purtaţi.
Sunteţi foarte vioaie şi săritoare, dar, uite, sunt copii care nu vă plac.
Mai bine ar bea apă plată decât să se lase atinşi de voi.
Cred că e momentul să vă mai calmaţi puţin.
Poate chiar să zâmbiţi?

Dar bulele erau tot mai nemulţumite şi mai încrunatate.
Se agitau şi bolboroseau în aşa fel încât nimeni să nu înţeleagă nimic.
Puteai să ţii la ureche, ore în şir, sticla de plastic şi să nu pricepi deloc ce vor să spună.
Însă, dacă erai un copil deştept şi cu inima largă, îţi dădeai seama imediat.

Aşa se face că un băieţel, care a dorit să rămână anonim – adică apa minerală să nu-i afle niciodată numele - a deşurubat dopul şi a eliberat bulele, ce l-au sărutat, fericite, pe amândoi obrajii.

Apoi, dintr-o punguţă transparentă, a răsturnat în apa liniştită... un peştişor.