Seara celor o mie de ganduri

      E din nou seara iar eu ma pregatesc, cu mainile tremurande, sa scriu cateva din gandurile mele...mi-am pregatit o coala alba, un pahar cu vin, am aprins lampa de birou si dupa tot acest ritual astept sa imi vina idei si mana sa alerge si sa astearna cuvintele care imi zvacnesc la tample dar nu se intampla asa...

Anumite stari nu pot fi traduse in cuvinte si probabil ca nu este seara aia in care totul se traduce cu o bataie de aripi, asa ca am sa imi strang aripile de tus, imi acopar sufletul zgribulit si inchei.
Este seara in care cuvintele nu se spun, se simt, este seara celor o mie de ganduri, seara celor o mie de dorinte, este seara in care inchidem ochii si citim printre randuri... este seara in care scriu o mie de ganduri pe minut intr-o limba cunoscuta doar de mine...

Uneori dimineata ma trezesc cu o mie de sperante, o mie de griji si o mie de moduri in care sa te pierd in fiecare noapte, am o mie de iluzii si o singura minte si ma simt prins parca intr-o rama veche in care speranta are culoarea roz...
Pentru cei care reusesc sa isi imagineze o dorinta, pentru cei pentru care o lacrima inseamna mai mult decat un gust sarat, pentru voi am sa trezesc lumea adormita si am sa aprind curcubeu deasupra gandurilor voastre...

Cu mainile tremurande

Am decupat prin gandurile mele...

Incercand sa gasesc ceva potrivit,

M-am trezit calcand pe urme de altadata

Dar nu am mai simtit durere,

Ca si cand in plina noapte

Ar fi rasarit soarele

Si atunci mi-am dat seama

Ca trebuie sa ma iubesti

Asa cum sunt

Cu sufletul plin si mainile goale...

Vino...

E tarziu,

Iar eu te astept in noaptea indragostitilor

Chiar daca spiridusii

Dezamagiti au stins stelele.

Nu ai nevoie de stele

Ca sa gasesti drumul spre mine.

Inchide ochii si viseaza

Ma vei gasi intotdeauna

Acolo...

Uneori

      Uneori, mai toate lucrurile se raporteaza la trecut si de cele mai multe ori ne raman doar gandurile...amintirile...ma mai intreb insa daca toate aceste lucruri revin la suprafata doar in momentele de tristete?...e nostalgia tineretii in momentele in care ne simtim oarecum depasiti?...Sunt momente pe care acum le pretuim mai mult decat am facut-o la momentul respectiv atunci cand s-au intamplat, suntem acum mai intelepti sau doar mai disperati ca nu mai avem nici timpul si nici puterea sa mai intoarcem lucrurile in favoarea noastra?...
   Uneori nu poti sa te minti si oricat ne-am imbata cu apa rece suntem neputinciosi in fata timpului, de aceea, ne refugiem aproape intotdeauna in trecut pentru ca acolo avem senzatia ca suntem in siguranta insa oricat am sterge praful din suflet anumite lucruri nu se mai pot schimba daca nu avem intelepciunea reactiei la momentul respectiv...sunt momente cand ne pierdem foarte usor cuvintele si atunci ramanem sa tremuram goi in fata timpului cersind cate o amintire cu care sa ne acoperim sufletul crezand ca avem puterea sa atingem curcubeul si strangem in noi si cer si copaci si soare si flori si le inchidem in ochi ca sa le putem oferi in momente de tristete...

    De aceea punem aripi viselor, ca sa ne putem inalta deasupra gandurilor...insa...uneori, fara busola, ratacim asa fiecare in universul lui privind din cand in cand ce mai lasam in urma incercand sa facem pod de ganduri intre trecut si prezent...

         *** 
Uneori viata mea
 E ca un peisaj de toamna,
 Iar eu, sunt un copac 
Ce isi scutura frunzele 
Asternand tristete si bucurii laolalta... 
Vantul imi imprastie trecutul
 Iar oamenii, 
Mi se catara uneori in suflet
 Rupandu-mi crengile 
Dorind sa stie 
Ce vede un copac de sus... 
Dar oare ce simte un copac?... 
Poate ca de la o vreme 
Nu mai simte nimic, 
Probabil ca inca mai asteapta primavara
Crezand ca poate
 Nu va mai trece niciodata prin toamna.
 Dar, se inseala... 
E doar un copac...nu?... 
       
         ***