Desenez cerul cu stele

     Este o zi de octombrie, moale si pufoasa cu miros de castane coapte si zahar ars...este o zi din acelea in care ai vrea sa te aduni incet intr-un coltisor si sa rasfoiesti amintiri...te gandesti la oamenii din viata ta, la momentele copilariei, la casuta mica si alba pe care ti-o doreai, la tot ceea ce s-a implinit sau nu...la prietenii care se gandesc sau nu se gandesc la tine si asa incet, incet iti dai seama cat de bogat sau sarac esti...

    Privesc pe geam si vad copacul plin de rodii coapte si rosii, ardeii iuti pe care i-am plantat cu doua luni in urma intr-un ghiveci, tufa de rozmarin si siluetele caselor ce se deslusesc prin aburul toamnei si ma intreb daca asta e viata mea...aici...si daca as putea vreodata sa am radacini in acest loc...de cele mai multe ori spun ca nu, alteori imi iau inima in dinti si merg mai departe pe un drum greu de deslusit.

    Ma gandesc la cei care sunt imprastiati prin lume, la cei care asteapta acasa, la cei care sunt acum la varsta cand viseaza casute mici si albe si la cei care deabea acum isi fac loc prin viata...
Eu?...astept sa se faca noapte si sa desenez cerul cu stele...

si imi spun acum desigur,

ca nu sunt atat de singur

si ca vreau s-alerg prin ploaie

sa-mpletesc ganduri din paie

si sa fac...o...rogojina...

sa simt vantul cum m-alina.

sa m-asez incet pe spate,

sa privesc in sus...departe,

sa formez din stele ganduri

sa scriu versuri randuri, randuri,

iara tu...de esti departe,

sa te-ntinzi usor pe spate

si sa faci din stele randuri

sa citesti a mele ganduri.

iar de sunt prea, desuete,

fa din luna un burete

sterge cerul plin de stele,

lasa ploaia sa ma spele

iara cerul plin de randuri

o sa ploua-ncet...cu ganduri...