E greu sa accepti realitatea si mai ales sa zambesti cand viata se stramba la tine...e greu sa zambesti atunci cand cauti cu disperare solutii si raspunsuri pentru ca din pacate pe cei mai multi dintre noi prezentul ne invata ca nu mai exista viitor, sau cel putin nu asa cum il imaginam noi si atunci ce ar trebui sa facem?...sa luam o pauza de la a functiona la parametri obisnuiti?...cei mai multi dintre noi traiesc parca intr-o moarte clinica emotionala iar deficitul de moralitate sau mai bine zis lipsa ei nu face decat sa adanceasca o prapastie...nu stiu daca mai exista libertate pentru ca, capacitatea de a-ti gasi echilibrul si fericirea prin tine insuti s-a pierdut atunci cand am inceput sa devenim din ce in ce mai dependenti de lucruri, suntem dependenti de societate nu putem trai in afara ei, iar cei care ar trebui sa ne indrume sunt mult prea ipocriti.
Ipocrizia duce de altfel la o criza de existentialitate, de neputinta este o prea mare contradictie intre asa da si asa nu iar noi suntem prea disperati sau prea manipulati ca sa mai vedem dincolo de ziua de azi...Oare fericirea a devenit un mit?...Cineva spunea ca fericirea nu e o stare pe care o atingi si apoi ramane cu tine pentru totdeauna, e o stare in perpetua schimbare, care implica noutate, diversificare, experimentare. Daca este asa atunci inseamna ca poti fi fericit doar cumparandu-ti lucruri, lucruri care sa te faca sa simti o stare de bine atunci cand le folosesti si asta ma face sa ma intreb cate feluri de fericire exista?...
Este grav atunci cand te trezesti ca a trecut vara si tu deabia observi ca au ingalbenit frunzele, asta inseamna ca anii trec pe langa noi iar noi nu observam ca imbatranim decat atunci cand este prea tarziu si nu poti sa faci decat sa te intrebi unde a disparut viata ta.
E grav sa fi absent fata de ceilalti si mai ales fata de tine, de viata ta, e mai bine sa fi tot timpul constient sau trebuie sa existe o cale de mijloc?...sunt tot felul de intrebari de stari contradictorii care nu imi dau pace si ma fac sa ma intreb cum este mai bine si mai ales cine ar trebui sa iti arate asta?...mai avem puterea sa vedem si nu doar sa privim?...
In ultimul timp s-au intamplat lucruri in viata mea si in viata sotiei mele (nu ca am avea vieti separate ci doar locuri in suflet pe care le intelegem si le simtim doar noi in felul nostru) care m-au facut sa ma gandesc la multe, la fericire, la batranete, la neputinta...
Ma gandesc ca este inevitabil, imbatranim, muschii se slabesc, apar riduri nu mai putem alerga sau merge apar dureri pe care nu le-am mai simtit pana acum insa in suflet? in suflet cum suntem, exista o diferenta intre batranetea fizica si batranetea sufletului?Am citi un articol in care scria ca dupa multe cercatari s-a dovedit ca oamenii ar fi mai fericiti la batranete "It could be that there are environmental changes, or it could be psychological changes about the way we view the world, or it could even be biological — for example brain chemistry or endocrine changes." factorul de stres descreste odata cu inaintarea in varsta ajungand nivelul minim la 85 de ani, bucuria si fericirea au curbe similare, amandoua descresc gradual pana la varsta de 50 de ani apoi se observa o crestere spectaculoasa in urmatorii 25 de ani.
Sa imi permit sa fiu sceptic? oare studiile facute cu ajutorul chestionarelor exprima cu adevarat realitatea? suntem sinceri? vorba lui matache macelaru...psihologia asta nu e chiar asa de simpla cum cred unii...
Am 43 de ani deci este normal sa fiu trist asa ca mai astept cativa ani si atunci lucrurile se vor schimba, dar daca odata ajuns la pensie guvernul imi va taia 25% din venit o sa imi mai permit sa fiu vesel? dar oare voi ajunge pana la pensie?... ei...se vede deja ca glumesc insa m-am indepartat de la subiect pentru ca nu era vorba despre mine ci despre cei din jurul meu si acestea fiind zise e inutil sa mai insir cuvinte asa ca am sa inchei spunand multa sanatate tataie si te asteptam la Londra...
